Sau cum să încurajăm implicarea locuitorilor satelor în turismul rural din Transilvania
Ce putem face pentru ca locuitorii satelor să se implice în oferirea de cazare si alte servicii turistice pentru cei care vizitează zonele rurale transilvănene?
La momentul actual cele mai bune servicii în domeniul turismului rural transilvănean sunt oferite de agenţi economici şi de persoane particulare ce provin din afara zonei. Ce ar trebui făcut pentru ca şi localnicii să profite de aceste oportunităţi de afaceri? Cea mai mare provocare ar fi să depăşim cumva lipsa capitalului local.
Astfel, mici subvenţii sau ajutoare de stat oferite celor care doresc să renoveze şi să adapteze o parte a locuinţei personale, în vederea primirii turiştilor prin amenajarea uneia sau mai multor camere de oaspeţi cu baie, ar putea fi o soluţie. Ei şi-ar suplimenta prin această activitate veniturile obţinute din agricultura tradiţională, fără a fi nevoiţi să renunţe la aceasta. Prin acestea ar putea depăşi mai uşor handicapul pe care îl au în faţa celor care deţin mai multe proprietăţi sau case de vacanţă în zonă şi faţă de dezvoltatorii imobiliari.
Au mai fost astfel de iniţiative private în această direcţie, desfăşurate de exemplu de Fundaţia Mihai Eminescu, dar implicarea statului ar fi necesară, dacă se doreşte cu adevărat implicarea reală a localnicilor în turismul rural.
De asemenea, statul ar trebui să acorde proprietarilor de case un sprijin pentru a acoperi costurile de renovare suplimentare generate de faptul că locuinţa se află într-o zonă protejată. La ora actuală obţinerea tuturor avizelor şi autorizaţiilor necesare pentru a repara şi a moderniza o casă dintr-un sat cum este Copşa Mare, care este considerat spaţiu istoric protejat, este un proces costisitor, complicat şi de lungă durată.
De exemplu, restaurarea acoperişului şi a faţadei costă în jur de 5000 de euro, fără să includem studiul geodezic, întabularea sau celelalte expertize tehnice, avize şi taxe către autorităţi. Toate acestea la un loc ridică totalul costurilor la peste 7500 euro, iar formalităţile se pot întinde pe durata unui an întreg.
Toate acestea pot avea două consecinţe nedorite. Prima constă în faptul că de multe ori reparaţiile sunt făcute fără autorizaţie şi de cele mai multe ori cu rezultate dezastruoase, afectând atât integritatea construcţiei cât şi aspectul acesteia. A doua este faptul că investitorii din afara zonei, care au mai uşor acces la capital şi îşi permit să parcurgă întregul proces de autorizare, primesc un nou avantaj competitiv faţă de localnici.
De aceea ar trebui să existe o schemă de ajutor prin care localnicii care respectă toţi paşii procesului de restaurare să primească un grant ca să îşi recupereze măcar o parte din costurile autorizării. Ideal ar fi ca cei care se înscriu pentru această schemă de ajutor să fie îndrumaţi pentru a parcurge mai repede şi mai uşor acest proces, economisind resurse preţioase de timp şi bani atât pentru ei cât şi pentru autorităţile publice.
Dacă dorim să încurajăm localnicii să îşi restaureze şi să îşi modernizeze corect casele, folosind tehnici, materiale şi culori corespunzătoare, atunci statul trebuie să îi încurajeze în direcţia aceasta făcând procesul de autorizare mai ieftin, mai rapid şi mai uşor.
Această abordare ar ajuta să se conserve aspectul tradiţional al caselor, ar îmbunătăţi infrastructura destinată primirii turiştilor şi ar fi mai uşor pentru localnici să se bucure de beneficiile pe care le aduce turismul, acesta devenind astfel cu adevărat sustenabil, o gâscă cu ouă de aur şi pentru localnici, nu doar pentru investitorii de afară.